N-a fost sa fie!
Desi nu pare, viata totusi s-a linistit. S-a mai incheiat inca un capitol din odiseea invatarii si construirii democratiei la noi, in Romania.
Se apropie momentele in care multi dintre noi vor incepe sa-si faca bilantul la 20 de ani de la NOUL INCEPUT.
Ieri, rasfoind bloguri, am citit si articolul concluziv scris de Vasile Dancu. Avand avantajul gestionarii activitatii singurului Institut de sondaje care a publicat cele mai apropiate rezultate de cele oficiale la al doilea tur de scrutin pentru alegerea presedintelui, Vasile Dancu are in fata mea un cuvant de spus.
Va recomand sa parcurgeti materialul integral, iar cele citite sa le coroborati cu cele spuse de Sorina in cronica despre care mi-am dat cu parerea in postarea anterioara.
Articolul lui Dancu porneste de la urmatoarea constatare:
Toate mergeau linistit spre o victorie facilă.
Reflectand putin la cele scrise acolo nu pot trage decat o singura concluzie: D-aia nu suntem nemti! Ne lipseste consecventa.
VASILE DANCU & friends: Patologia politica a excesului. Iata inca o argumentatie de ce la noi orice minune dureaza trei zile.
Vezi aici pagina salvată!
De ce este bine sa nu uitam
Blogurile unor ziaristi care au rabdarea sa conceapa, sa se documenteze din vechi notite si sa scrie articole fara graba, devin in ultimele zile surse de reflectie pentru toti cei care dorim sa nu uitam.
Sorina ne-a oferit astazi un exemplu de cum trebuie exploatata experinta de catre un ziarist. Un material izvorat din experienta proprie, nealterata, directa, pe care ea o are in relatia cu lumea politica; izvorat cred din nenumaratele notite luate pe genunchi in nesfarsitele ore petrecute pe culoarele puterii.
Sorina devine, constat cu placere, un ziarist care va sti din ce in ce mai mult sa-si valorifice memoria in folosul jurnalismului de calitate; in folosul nostru de fapt.
OK, de ajuns cu “lugu-lugu” ca se poate interpreta :), dar placerea constatarii pe care am facut-o a fost covarsitoare, cel putin pentru mine.
Nu ne este permis sa UITAM si chiar daca ne reamintim lucruri neplacute, sau care nu concorda cu imaginea pe care ne placea sa o avem despre anumite fapte, situatii si personaje, trebuie sa ne dezvoltam maturitatea de a dori sa stim si de a intelege.
Nu e bine sa uitam, pentru ca de cele mai multe ori este foarte interesant sa ne aducem aminte.
Cronica “Când în PSD se repetă istoria… “ este genul de material care te obliga sa iti faci timp sa reflectezi.
Fac parte dintre oamenii care au votat mereu stiind ca la fiecare stampila pe care o aplicam pe buletin mai pierdem cate putin din inocenta, mai adaugam cate un compromis la lista pe care fiecare o tine bine ascunsa de cei din jur.
Nu este usor sa traiesti in democratie. In democratie trebuie sa sti bine si sa-ti asumi optiunile.
Acum am avut de ales, cred eu, intre POLUAREA generata de Traian Basescu (atat de nociva pentru democratia fragila pe care inca o construim) si TEATRUL DE PAPUSI (in care desi parintii stiu cata munca este in spatele scenei si cati papusari abili transpira, copii pleaca acasa satisfacuti, fericiti si dornici sa revina).
Pana la urma castiga doar instinctul de conservare; a basic instinct.
Mai jos sunt doua clipuri. Primul m-a infiorat, iar al doilea … mi-au placut versurile si melodia.
Vezi aici articolul salvat.
“Sfertul lor malefic”, cronica unui sfarsit sau asa se scrie istoria?
Acest post a fost uitat de mine in sectiunea Drafts. Intre timp s-au produs alegerile. La aceasta ora rezultatul este aproape clar in favoarea lui Traian Basescu.
Sunt convins ca am pierdut; CU TOTII.
Revenind la articolul lui tolo, caci despre el doream sa scriu inainte de Duminica, cred ca poate fi considerat o CRONICA a sfarsitului:
- a sfarsitului celei mai urate si mai lipsite de consistenta reala campanii electorale pe care am trait-o eu pana acum;
- a sfarsitului unei sperante desarte;
- a sfarsitului unui PROSTANAC.
Referitor la viitor, cred ca toti cei care nu uita usor stiu deja ce va urma. Va urma tot ce a fost si pana acum in ultimii ani: dezbinare, scandaluri, GALAGIE, excese, intr-un cuvant: POLUARE. O poluare tot mai ucigatoare pentru sanatatea vietii noastre democratice.
Totul se încheie mult după miezul unei nopţi în care românii au crezut că se întîlnesc cu cei care le cer voturile şi au încheiat, buimaci, cu ideea că l-au auzit la telefon pe cel la care ajung voturile.
Sfertul lor malefic : Cătălin Tolontan
Vezi aici pagina salvata.
Sper ca prostia sa nu se plateasca. Cel putin de data asta
Intelepciunea populara spune ca prostia se plateste. Viata mi-a aratat ca, in general, afirmatia este adevarata.
Sper insa, ca de data aceasta, Mircea Geoana sa nu primesca dupa ceafa PALMA intelepciunii batranesti, pentru ca ii ajunge PALMA lui Basescu pe care a incasat-o in plin.
Trebuie sa recunoastem cu totii ca avem in viata noastra momente pe care nu le vom uita niciodata, iar unele sunt momente de prostie, momente de care ne va parea rau pana la sfarsit. Un astfel de moment are de acum si Mircea Geoana, poate si altele mai vechi, dar pe acesta il STIM si noi.
PACAT! Nu vreau sa fac iarasi o afirmatie pesimista pentru ca m-am saturat, dar, totusi, este pacat ca este adevarat. Este pacat ca NOI traim aici si ca NOI traim toate astea…
Pana la urma, e un PROSTANAC!
Germany still paying First World War reparations
De ce romanii nu sunt ca nemtii?
03.12.2009
Germany still paying First World War reparations
Germany is still paying reparations for the First World War. More than 90 years after the signing of the peace treaty of Versailles, Germany still has some 56 million euros ($84 million) outstanding.
Germany is still paying off war reparations agreed at the Treaty of Versailles, it was reported Wednesday in the national mass circulation daily Bild.
"The amount still owed for interest and clearance payments is around 56 million euros," Boris Knapp of the German Finance Agency, the state body that manages the government’s debts and borrowing, told the newspaper.
The money is being paid out to creditors holding bonds, and is expected to be paid off by October 3, 2010.
Under the Treaty of Versailles, signed on June 28, 1919, Germany accepted responsibility for the First World War and agreed to pay the Allied victors 226 billion Reichsmarks, a sum reduced in 1921 to 132 billion Reichsmarks.
By 1952 Germany had paid some 1.5 billion Reichsmarks ($357 million by 1952 exchange rates) in war reparations to Allied countries, but the balance was suspended in 1953 when Germany was divided into East and West.
Those demands came back into force at the reunification of Germany on October 3, 1990, with repayments to be concluded within 20 years.
bk/dpa/AP
Editor: Michael Lawton
Este imposibil ca oricui citeste stirea de mai sus sa nu i se para INCREDIBILA.
Stirea ne dovedeste inca o data ca tenacitatea si consecventa sunt doua calitati esentiale pentru reusita.
Dupa aproape 90 de ani, germanii continua sa plateasca reparatii de razboi si continua sa o faca cu demnitate.
Si-au asumat istoria cu bunele si cu relele ei. Sunt tenaci pentru ca reusesc cu obstinatie sa dovedeasca lumii intregi ca FIBRA lor este sanatoasa si puternica si poate renaste din cenusa atator conflicte devastatoare. Sunt tenaci pentru ca au reusit ca in ciuda umilintelor si privatiunilor indurate dupa cele doua Razboaie mondiale sa se ridice.
Sunt consecventi pentru ca au stiut sa-si respecte obligatiile. Mai mult, tot ca dovada a consecventei, au vrut si au reusit permanent sa domine Europa.
Ei inca platesc pentru o greseala veche de 90 de ani, dar au mers INAINTE.
Noi inca platim pentru greseli mult mai apropiate, dar nu mergem INAINTE, ci ne intoarcem pentru a le repeta. De ce? Pentru ca uitam.
Si nu-i asa, UITAREA poate fi considerata un semn de SLABICIUNE.
Germany still paying First World War reparations | Germany | Deutsche Welle | 03.12.2009
Vezi aici pagina salvata.
Esquire Cover Augmented Reality
In timp ce ascultam cateva piese muzicale instrumentale din perioada ‘65-‘75, absolut intamplator o stire mi-a atras atentia…
Prima revista din lume care introduce REALITATEA IMBUNATATITA pentru a atrage atentia cititorilor: Esquire. O inovatie incredibila pentru anii in care eram transpus datorita muzicii care rasuna in acel moment din difuzoarele de pe birou.
Realitatea imbunatatita, cum poate fi tradusa sintagma din titlu, nici nu exista sub forma de concept la vremea respectiva, iar acum, dupa 35-40 de ani, ea poate fi cumparata de la chioscul de ziare…
Este fascinant cum de 15 ani traim practic viitorul. Acum 40 de ani lumea inca visa; oamenii credeau ca datorita masinilor vom ajunge sa lucram maxim 16 ore pe saptamana (vezi aici), astazi, oare, noi la ce mai visam?
Scriu aceste randuri in timp ce continui sa ascult MUZICA lui Chuck Mangione, Paul Mauriat sau Hagood Hardy. Va recomand sa cautati si sa auziti ce au interpretat acesti artisti si, in acest timp, cititi mai multe despre Augmented Reality.
Augmented Reality – Esquire Cover Augmented Reality Software and Video – Esquire
Puternicii pământului văzuţi de aproape? Sunt de-a dreptul ridicoli
Un articol excelent si o abordare inedita. Prin intermediul lui Badin am citit articolul lui Orianna Falaci din Il giornale; o rara ocazie de reflectie…
Toate eseurile despre putere au o lacună: faptul că nu ţin cont de comicul situaţiei. Examinând ororile comise de putere, suferinţele pe care ea le impune, spurcăciunea cu care se mânjeşte, istoricii şi politologii uită mereu să sublinieze aspectele ridicole ale acestui monstru inevitabil. Puterea e văzută de ei ca fiind un lucru serios, nicodată ridicol, pe care îl relatează mereu folosind termeni tragici, comici însă… niciodată.
Într-adevăr, dintr-un punct de vedere, acest lucru e perfect legitim deoarece despre principalele ingrediente ale puterii – durerea şi moartea – nu prea e mult de râs. Pe de altă parte însă, se comite o greşeală, pentru că prezentând numai tragedia, i se conferă monstrului numai o imagine incompletă şi distorsionată care te impiedică să observi că, în afara faptului că e perfid, mai este şi ridicol. Iar că e ridicol, asta se poate vedea în primul rând, uitându-te la bărbaţii şi la femeile care o reprezintă, chiar şi în cazul în care e vorba de persoane respectabile şi corecte: foarte puţini, ce-i drept.
E caraghioasă fudulia pe care o arată pentru a ne face să credem că sunt excelenţi şi că, în consecinţă, ei merită să ne conducă sau să ne tiranizeze. E caraghios respectul pe care îl pretind din partea subalternilor, pe care îi numesc tovarăşi. E caraghios felul în care se aşează cu toţii plini de modestie afectată la biroul prezidenţial sau pe tron, felul în care se mişcă sau vorbesc ştiindu-se observaţi şi crezându-se într-adevăr importanţi. E caraghioasă insuficienţa şi dezinvoltura lor, uniformele ridicole si bine călcate, tunicile lor preţioase, costumele la două rânduri de nasturi gris sau bleumarin, meritele lor inventate, medaliile pe care nu le-au câştigat de fapt niciodată. Atât de caraghios şi de ridicol încât ne vine spontan să ne întrebăm pentru care motiv oamenii, în loc să le râdă în faţă acestor creaturi, se închină sau se retrag timizi.
Să fie oare frica numele acestui motiv? Răspunsul nu este îndeajuns de satisfăcător dacă ne amintim că şi lor le este frică, iar în majoritatea cazurilor le este mai multă frică chiar de cei cărora le insuflă sau vor să le insufle teamă. Teama de a nu-şi pierde postul, teama de a nu fi demascaţi, omorâţi, teama de a se trezi fără teama celor cărora le insuflă teamă.
Un motiv care se numeşte orbire, sau poate nevoia de a se închina în faţa unui şef care să comande? Răspunsul nu e valabil dacă îţi aminteşti că puterea impusă nu place nimănui şi că, de cele mai multe ori, ei sunt mai mult detestaţi decât iubiţi. Un motiv care se numeşte lenea, sau mai bine zis resemnarea în faţa ideii că nu se poate fără ei şi că, oricum, trebuie să vină cineva care să stea în vârful piramidei sociale?
Se poate. Numai că, pentru a învinge teama, acea nevoie de a pleca capul, acea lene, resemnare, ar fi de ajuns să-i privesti cu ochii copilului care în fabula lui Andersen arată cu degetul şi strigă: “Regele e gol!”. Ar fi de ajuns să-i judeci în baza mizeriilor lor de patroni, care sigur că pot pedepsi, distruge si căsăpi, însă şi ei pot sfârşi prin a fi pedepsiţi, distruşi, căsăpiţi şi că în orice caz sunt creaturi vulnerabile, care trăiesc în coşmarul micimii lor.
În ceea ce mă priveşte, eu una i-am observat mereu aşa, câteodată mi i-am imaginat chiar fără chiloţi sau în circumstanţe foarte stânjenitoare. Gândeşte-te cât de rificol putea să fie Hitler cu mustaţa sa tip periuţă de dinţi, cu ciuful absurd şi vocea isterică, atunci când se supăra şi ţinea cuvântări în faţa mulţimii din Alexanderplatz.
Sau Mussolini, pompos, cu pieptul înainte, mâinile în şolduri, scandând tâmpenii. Sau imaginează-ţi cât era de caraghios Napoleon cu expresia aia de superman care dicteză cinci scrisori în acelaşi timp, cu picioruşele sale scurte şi cu pretenţia sa de împărăţie pe fundalul de ‘Liberté, Égalité Fraternité’.
Iar ca să dau şi un exemplu din zilele noastre, uită-te cât e de ridicol Fidel Castro cu bărbiţa sa rară şi cu vocea ascuţită, cu ambiţiile sale de Simon Bolivar, cu hainele de etern războinic de-abia sosit din Sierra Maestra.
Cu toate acestea, există ceva mult mai ridicol decât un dictator certăreţ. Iar acest ceva este puterea imbecilităţii, adică a regulilor cretine, a regulamentelor fără sens, a preceptelor absurde pe care puterea se sprijină mai bine decât se sprijină pe arme. E rigoarea caraghioasă cu care servitorii puterii pun în aplicare normele cretine, regulamentele fără sens, preceptele absurde cauzând de multe ori situaţii atât de groteşti pentru cei care trebuie să le suporte încât ajung să regrete plutonul de execuţie.
Dacă ar putea fi măsurate oceanele de lacrimi provocate de monstru în istoria omenirii prin situatiile groteşti cauzate de imbecilitatea sa, nimeni nu ar mai avea dubii asupra comicităţii puterii şi a necesităţii de a o explica în termeni de comedie, în loc de tragedie. În special în Iran.
La prima vedere pare ceva inofensiv: o bucată de stofă care poate deranja doar pentru că simbolizează servilismul. Dar încercă numai să intri într-o încurcătură care are de-a face cu chador-ul, încearcă să intri în citadela puterii care a inventat chador-ul, în legile care stabilesc limitele femeii şi raporturile dintre cele două sexe. Şi-apoi vei vedea ce ţi se va întâmpla. Te poţi trezi de pildă măritată cu tipul care din pură întâmplare se află lângă tine în acel moment. Nu-ţi poţi imagina ce se poate întâmpla din cauza unui chador. Mie mi s-a întâmplat totul din cauza chador-ului pe care trebuia să-l port în faţa bătrânului diabolic (ayatollahul Khomeini).
Auftakt: Reapar listele negre
Nu am avut rabdare inca sa aflu in ce context a spus Francisco Goya ca “somnul ratiunii naste monstrii”, dar o astfel de afirmatie se dovedeste perena in istoria unor popoare precum cel roman; popoare care uita.
Intr-o lume ideala, cei ce sunt capabili sa-si aminteasca ar trebui sa fie ascultati si sa li se acorde ONOAREA de a deveni motive de reflectie pentru timpul putin pe care ni-l mai putem aloca pentru GANDIRE.
Lilick este un astfel de om; un om care isi aminteste.
"Otravitori de suflete, naparci, megafoane (nota : avem azi varianta "tonomate"), nazisti in frac, canalii, vagabonzi politici, asmutitori la razboi, moaste, simbriasi, gorile." Cum va suna acesti termeni cu care erau etichetati jurnalistii interzisi in perioada ’45 – ’48 ? Ce facusera ei mai mult decat sa anunte pericolul iminent al dictaturii? Cati intelectuali sceptici nu au ajuns mai tarziu la canal, blestemandu-se ca nu au crezut o iota?
Excelenta postare!
Personal, iti multumesc nu pentru ca imi amintesti, eu fiind un tanar care nu a cunoscut perioada despre care relatezi, ci pentru ca IMI SPUI.
Vezi aici pagina salvata.
O idee utopica incantatoare!
Ce bine ar fi…
Când eram eu mai mic, iar el şi mai în opoziţie decât e astăzi, Crin a lansat la Vorbe grele ideea unei insule a băsescienilor. Acolo unde Tiranu’ să fie şef suprem şi care să funcţioneze strict după regulile lor: vinovaţii să fie desemnaţi în direct la tv şi procurorii să aresteze fără procese, presa să-i cânte măreţului conducător ode pe prima pagină şi în prime time, plusvaloarea să fie vărsată automat în visteria personală a jupânului, iar străinii care vizitează limba de pământ fără să se prosterneze să fie expluzaţi imediat. Apogeul dezvoltării insulei va fi atins când, rămaşi fără alţi vinovaţi de arestat, locuitorii vor începe să se aresteze între ei. Aş fi dispus să plătesc pentru cumpărarea adevăratului Land of choice şi oferirea lui, întru folosinţă veşnică, fanilor regimului jucătoresc. Da’ să şi-l ia şi pe omu’ cu ei!
Victor Ciutacu – Vorbe Grele » Blog Archive » Punem toţi mână de la mână să scăpăm?
Vezi aici pagina salvata.
1989-2009 DEGEABA
Cu totii, in Bucuresti, am putut observa in ultimele luni afisele “1989-2009 Degeaba”. Rar mi s-a intamplat ca un mesaj receptat printr-un afis de pe garduri sau stalpi sa-mi provoace atat de multe senzatii.
Senzatii negative; un melanj intre sentimentul inutilitatii, nostalgie si greata.
Asa este; cred ca din multe privinte, deceniile scurse (o Doamne, chiar au trecut 20 de ani) ne-au adus intr-o situatie imposibil de crezut pentru toti cei care au trait momentele din decembrie 1989.
Ca de atatea ori in istorie, POPORUL uita, apoi ii va parea rau si iarasi isi va aminti BRUTAL ce inseamna o dictatura.
Suntem sortiti acestei VIETI. Noi, romanii, nu vom construi nimic niciodata…
Ce bine ar fi fost ca celebra prezice a lui Brucan sa se fi adeverit. Dar Oracolul a gresit…
